Diseased desire. 

Standard

 I have sinned.       

      The controversial weather was scary but perhaps, I was more afraid of my own thoughts than that. 

She exaggerated with her mind traveling. The raven’s eyes were stuck in her mind; their dark color was provocative. She was rubbing her finger over her lower lip, slowly while the saliva was gathering in the center of her mouth. It has been days since the stubborn desire had settled inside her and believe me or not, it was a torture. She had the permission to desire anything she wanted; the raven was forbidden. 

That was unscrupulous. The raven is sadistic and yet, sentimental, in the most provocative way. I have seen it around people; it shatters whatever is in the way of the desired object. She was mesmerized by this self-impotency that it inflicted to the crowd. Although aware of this nefarious thought, she is not able to forget it. In such an attempt, she margined herself from the world. She confessed to no one but herself this diseased desire. The world seemed of such pureness. Such a confession would have been a great disappointment. Does the raven know though? Did the devil tipped it off about the ailing needs of an insane woman? What if the insane woman, she and the devil shared the same face? She was still flattering her lower lip with gestures. Her face-lines disappeared. 

Strike one. 

Standard


       I knew that when I will get home from my short trip I would find her in bed sipping wine and words. I never imagined though that the view will be like a thunderstorm on a sunny day. I never imagined that I could feel my soul climaxing, ending and beginning, sobing and smiling. 

     I entered the room and my eyes caught her: almost naked, her left hand holding a burning cigarette, her right hand holding a book, a glass of wine leaning on her waist, one leg straight and the other bent. If that wasn’t enough, you should have seen her face and aura. 

     I took off my pants, I plucked the buttons of my shirt and leaned on my belly diagonally. I lighted up a cigarette and the world just unfold.

     She wasn’t bothered by my presence. I was just staring. In a few moments though, my thoughts were coming out of my mouth. I began a monologue that her smirk interrupted a few times, her eyes blurred, her chick lines continued and her aura; oh, her aura just made my monologue seem insane.

     She asked what I was thinking about and I just could not resist it. Words came out willingly. 

     ” I would say I love you but that underestimates you. I would say you’re perfect but that offends you. I would say you’re the ideal woman but that’s just a classic.” 

     My soul was smiling and her glare was fixed and steady into mine. 

     She smiled. Oh gentlemen, you do not  know that smile. Her lips separate enough to make your body feel the tremor; not too little, not too much. It’s easy to distinguish the line that colors that smile. 

42.

Standard

      Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate? 

   Lumea mea era asezata pe canapea, fumul excesiv de țigară îngreunând respirația, cel puțin așa mi-am zis eu, în ideea că mă voi crede. O priveam, o admiram, o devoram până am simțit că-mi scap inima. Mă aflasem în punctul în care organul meu vital și-a dat drumul, lăsând picături de sânge să se amestece cu moleculele aerului poluat; îi simțeam bătăile – într-un fel încă avea viață; poate mai în viață de atât nu se putea – în timp ce se pregătea de prăbușire; nu știam ce impact va avea căzătura mea, probabil fatală, dar a prins-o la o distanță de un milimetru.  Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate? 

Incepusem să respir prin ea; îi furam oxigenul, dându-i cât mai rămăsese din al meu, îl inhalam si îl dădeam înapoi. Fenomenul se repeta continuu cu o exactitate necontrolată a secundelor. Amortisem fizic iar ea își mula perfect mișcările după ale mele. Nu aveam nevoie de gândire pentru a face următorul gest. Eram concentrată doar pe viață, incercam sa trăiesc, efectiv, la propriu, trăiam din Ea și Ea din puținul meu. 

Își pleca capul într-o parte și îi respiram pielea din zona gâtului; aroma ei se transformase în oxigenul meu. Sărutul, acest gest inexplicabil, fizicul, atingerea, nu erau de ajuns. Căutam în mine, undeva, cumva, să gasesc mai mult; nu aveam ce să-i dau mai mult.

În momentul acela am simțit o apăsare, o durere al dracului de frumoasă. Îmi luam oxigenul în continuare de parcă ar fi fost deja o normalitate iar în fața ochilor mei aveam cea mai cumplită imagine a Lumii. Imi priveam inima cum îngenunchează în fața Ei, pleacă jumătate din ea în față, se lasă incet și-și dă drumul în fața Ei. Zâmbeam, mă simțeam cum zâmbesc; ochii mei s-au umplut de lacrimi , gest de admirație a imaginii inimii mele. Mă asteptam la urmatorul său gest. Nu a făcut nimic. Aveam inima in genunchi în fața Ei iar ea o admira precum eu; privirile ei arzând iadul din mine. 

     O priveam lângă mine, îi înconjuram trupul și nu-mi puteam stăpânii dorința de a o inspira. Ochii îi luceau iar zâmbetul era ascuns în spatele unei seriozități ce arăta a realizare. Este oare posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori? Căci în privința ei, am aceiași realizare în fiecare noapte și nu se pierde sentimentul de necrezut. 

     

     Mi-am ridicat inima și am pus-o la locul ei odată cu trezirea noastră la realitate. Fermecată de momentele anterioare, mi-a șoptit că mai vrea. I-a făcut plăcere să îngenuncheze în fața Lumii. Oare știa ce își dorește? Oare Lumea urma să o mai prindă? 

Da domnilor, știu, întrebări fără sens. 

Driven.

Standard

Let’s have the relationship talk. Let’s be more specific than wondering about someone’s mediocrity.
Let’s talk about her.
The night was intense. It had fallen quickly and we were still standing there, immune to its’ fall. It seems, gentlemen, that the physical condition of a human being can easily be affected by words. More than that, when they said that you should undress the mind and then the body will get undressed on its’ own, they weren’t wrong.
What’s your relationship like?
How do you get in bed?
I was feeling aroused by words that had nothing to do with carnal satisfaction. The psychological analysis I received over a phrase of mine impressed me to the point of desire. Is that what happens to you too? I would really like to know.
I was once asked to write from someone else’s perspective, not mine. Therefore, I am imploring you to think of you as you read. Put yourself into the main role and play your part as I say; get the mask I am asking you to wear.
She needed to stand higher than me and that did not bother me. We talked about non-existent principles, impressions, wrongdoings and last but not least, her leaving if hurting will pursue. That intrigued me to the level of rising even if I was standing lower.
There was a continuous analysis of every phrase or argument we were bringing to the table.
Her eyes were sparkling, contemplating my thoughts, impatiently waiting for me to finish my line.
There was no mediocrity in the air.
My insides were burning in need of corruption.
I reached her lips and grabbed her in my arms filled with dreadful desire. Her body wasn’t enough. I needed more of her. I was inhaling her once again. Once I entered her, her facial expression became softer. Her eyes responded to my desire perfectly and I was craving her even more. More than I could ever imagine.
The relationship talk faded.

5:30 pm.

Standard

She was pouring oceans off her eyes, forcing laughter to come out and clear off the muddy waters. I took her chick into my hand and let her drown. She was drowning beside me and I was thankful for that. My face lines were still steady; until one moment. We had swiched places and she was drowning into my eyes this time. The earth shook gracefully and I had to lift her up. 

” I have always loved your surname. I used to imagine a curly hair girl running on a marble path towards us, trying to prove she can pronounce it. I used to imagine us staring at her running towards our open arms. I imagined our home behind her and us competing with the world.” 

Saying all that was melting my insides. 

“She would pronounce it just like you”, she said. 

I smiled while my sorrows were learning once again how to swim.

In that moment, down on the road of memories, I found my mind being in control. I was terrified and at the same time, surpised of the accomplishment. It was easy to dictate my body’s next move despite the burning desire or the flaming heart. 

I was alright and at the same time, I was ruined. 

In my existence, I never gave hope such a great extension. 

I was giving a chance to another chapter. Life. And that was alright. 

Loading.

Video

 

I thought I saw the devil
This morning
Looking in the mirror, drop of rum on my tongue
With the warning
To help me see myself clearer
I never meant to start a fire
I never meant to make you bleed
I’ll be a better man today
I’ll be good, I’ll be good
And I’ll love the world, like I should
Yeah, I’ll be good, I’ll be good
For all of the time
That I never could
My past has tasted bitter
For years now
So I wield an iron fist
Grace is just weakness
Or so I’ve been told
I’ve been cold, I’ve been merciless
But the blood on my hands scares me to death
Maybe I’m waking up today
For all of the light that I shut out
For all of the innocent things that I doubt
For all of the bruises I’ve caused and the tears
For all of the things that I’ve done all these years
And all
Yeah, for all of the sparks that I stomped out
For all of the perfect things that I doubt
I’ll be good, I’ll be good
For all of the times I never could
All of the times I never could.

Antiexemplu.

Standard

629f0b883f57bdfee492fd392faaddad

Nu-i cunosc povestea soro dar îți voi lămuri incertitudinile prin a-ți prezenta varianta mea, cea imaginară, cea pe care văd prin ochii tăi. Îmi cer iertare anticipat că-mi permit această perversitate. 

Îmi sare in peisaj, imaginea unui Bukowski. Așa îl percep eu. Domnilor, pauză; nu mă întrebați de ce îmi bat capul sa vă povestesc despre el. Ați implorat să o cunoașteți; v-o prezint pe Ea.

Nu fiți atât de ipocriți încât să-mi cereți un nume. Nu vi-l dau. Nu îl meritați. Ea, “Ea” este mai mult decât vă imaginați.

Revenind la el. Sau la “El”.

El părea în ochii mei un paradoxal, un om sărit de pe fix, un bărbat antiexemplu.

În imaginația mea chinuită de gânduri, El este înalt, bine modelat, fața acoperită de un așternut subtil de păr; mi-o imaginez des frecând obrazul ei fin de acea barbă, copil fiind, rareori cât să păstreze stratul subțire de gheață intact. Mi-o mai imaginez fredonând melodii pe ritmul buzelor lui, privindu-l când el se uită înapoi.

Țineți seama cuvintelor mele domnilor. Sunt alese cu atenție și apăsare pe suflet.

Mă întreb dacă și el, ca și Ea, are vreun tic ce-i trădează cursul sângelui. Oare și al lui curge pe verticală?

Își înghițea mâhnirea plutind dar sarea transpirației îi permitea să plutească. Oare ce metaforă o fi aceasta?

Își inhala fericirea precum fumul unei țigări jumătate stinse. O aprofunda. Si Ea, de altfel, o aprofundează. În cazul ei, fericirea era o căzătură a sufletului, o mărginire a iubirii, un instinct ce nu trăda. N-am de unde să știu ce înseamnă pentru El fericirea dar știu că fericirea lui este orice amintire o cuprinde.

Vocile lor se aseamănă; la fel de degajate, extremiste, pline de trăiri. “Iartă-mi expresia”, zise ea.

Mi-am imaginat peisajul dulce și în același timp, amar, al adevărului, al jurămintelor, al iertării, al unui lac calm, al tăcerii.

Se auzea liniștea copleșitoare. Ea surâde cu mândrie la prima mișcare a firului. El o privește uitându-se înainte, spre lac.

Domnilor, nu mai așteptați explicații. O privește ca pe o umbră a sa. Îi cunoaște trăsăturile precum și le cunoaște pe ale lui.

Nu sare în sus de fericire nici la a doua întindere a firului. Își așteaptă momentul. Răbdarea este un dar chinuitor. Firul se strânge și o trage în jos. Este o întreagă artă în a prinde prada perfectă.

Iarăși îi copleșește liniștea amortitoare. Îl vad cum își destinde chipul și îi bate un apropo. Peștele se sperie de râsul ei colorat dar neputincios și perturbat, mușcă.

El comentează ceva cu haz și mândrie. O glumă auzită prin colivii de vrăbii.

“Tată, aruncă-mi momeala aia”, zise Ea.

Cine este Ea?

Tu o cunoști.

Cine este El?

Un alt soi de Bukowski.

El, despre ea.

Standard

     2d9fc790a6cfe87ed110920c5dbe7377

     Îmi fură privirea. Mișcările ei se rătăcesc in fața ochilor mei și-mi fură privirea. Îmi spulberă glasul. Este evident că lumea din jur există; numai dacă ai știi că defapt e nesemnificativă!

     Îți plimbi piciorul stâng în cerc; un cerc mic cât să nu se observe mișcarea. Îl aduci aproape de cel stâng si împingi pământul cu vârful lui. În secunda doi a revenit la normal. Ai acționat în stres; oare te stresa privirea mea? Oricum n-ai văzut-o. Dar poate ai simțit-o. Iei comanda lunaticului. O fii și el ca mine?

     Strângi masa corporatistilor îndreptand același picior, cel stâng, in aer; dreptul n-are nicio reacție. Fenomenal. Impecabil. Ce e atât de impecabil? Ai rabdare. Până la urmă o să te prinzi. Impecabil. Ce?

Modul în care se mișcă doar partea corpului ce străpunge în mod direct inima. De parcă sângele ti-ar pompa pe verticală! Oare așa o fi in cazul tău? Oare ție iti pompează sângele doar pe verticală? Oare de aici provine ”impecabilitatea” ta?

     Scoți micul tău jurnal cu rapiditate și zambești larg. Un pic forțat. E de înțeles. Masculul din fața ta nu-ți merită zâmbetul. Pentru câteva secunde nimeni nu-ți vede fața; ai profitat pe deplin de moment pentru a-ți da drumul la buze. S-au întins formând o linie dreaptă. Parcă ironică.

     Gesticulezi cu mâna stânga, fredonând cu degetul pe meniu. Spatele îți este un pic aplecat peste umarul masculului și pentru a – nu știu cât-a oară – piciorul stâng se pliază. Oare ce-ți surâde în cap?

     Așezi o masă de patru; iar folosești doar mâna stânga pe tacâmul ăla. Al patrulea l-ai aranjat cu ambele mâini. Oare ce a fost in capul tău în momentul acela?

     Ți-ai scos iar jurnalul si pixul.  Te joci cu ele, cu mâna stângă bineînțeles; forțând o privire spre masa din fața mea. Oare coada ochiului tău m-a prins?

    Te îndepărtezi de mine în grabă, îți cauți de lucru; de data asta gesticulând cu mâna dreaptă.

Te-ai apropiat de blonda sprijinită de casă și ți-ai înfipt mâinile în ceafa ei. Ai zâmbit, lăsând greutatea ta pe stângul.

     Ți un pahar de spumă in stânga, mergând cu bărbia în sus, citesc un zâmbet ecstatic pe fața ta; oare îți place să fii privită?

Hm. Nu mă pot abține din a zâmbi de data asta. A fost prea de tot.

Iar ai mângâiat pământul cu vârful piciorului stâng, el îndreptat spre mine iar fața ta perpendiculara cu a mea; asta o înțelegi doar dacă poți să vezi și tu perpendicular in aer.

     Te-am lăsat un pic în pace dar parcă îmi vine sa te privesc din nou. Iar faci mișcarea aia cu piciorul stâng. Ce ai ființă cu pământul?

     Te duci la masa mediocrilor și râzi. Dacă ar știi ei ca tu defapt ai râs in ciuda lor!

    Timpul se scurge repede. Te văd peste zidul de lemn luând nota cu un zâmbet de “pleacă acasă dar nu mă uita”. Satisfăcută te întorci la colțișorul tău si îndrepți o privire doritoare spre masa de lângă. Ți-a surâs un corporatist. E de înțeles.

     Setezi iar o masă mușcând încet din buze. A fost un gest de nervozitate. Oare știai că te privesc?

Te-am pierdut în spatele unui perete; mai revine un pic în spate zâmbetul tău și te pierd iar. Pleci in grabă și un mascul îndrăgostit te fură de la spate. Ah. Ar fi fost ceva daca aveai ochi să-l vezi! A flirtat lejer cu spatele tău. Am râs.

     Iar ai dispărut. E greu să țin pasul picioarelor tale; să nu mai zic de expresiile feței sau de gândurile păcătoase.  Ești impecabilă oricum. Parcă așa am picat de acord ca vei fi in ochii mei, nu?

     Îți aud vocea la masa de lângă. Fascinant. Ce culoare i-ai dat!

     Îmi stă un drac pe gând și nu te scapă din priviri.

     Hm. Ce lent te miști cu paharele reci în mâna! Sensual. Impecabil.

     Torni spumă în paharul înalt, extrem de concentrată; atât încât sprâncenele se arcuiesc spre linia de înjumătățire a feței; cine nu te-a urmărit ar fi zis ca te-ai încruntat într-un mod nesimțit.

     Îți ți greutatea in piciorul stâng, corpul încordat si mă privești în ochi. Buzele tale au schițat un zâmbet cât de cât inocent, un pic ascuns, cu o idee de senzualitate, iarăși impecabil.

     Le mulțumești mediocrilor. Iar i-ai definit prin zâmbet. De unde să știe săracii că judecata le turna apă în pahare?

N-ar mai fi fost mediocri dacă îți recunoșteau chipul.

     Ai dat cu meniul diagonal în cineva, zâmbind a realizare, lăsând cumva să ți se ude buza de jos. Oare ce gândeai?

     Deja simt vinul în organism; în zâmbet. Fredonezi melodia. Hm. Pretty woman. Tocmai ți-ai plimbat limba pe buze. Oare știi ce am gândit?

Brutal.

Seducător.

Fascinant.

Sensual.

Păcătos.

Impecabil.

     Ia sa te văd la asta. O vei fredona?

Mă trag mai la stânga pentru a te vedea mai bine.  Am trecut toată dimineața peste melodia asta. Nu știu de ce n-am vrut să o ascult. La dracu!

Râzi. In momentul ăsta îți verși sufletul. Hm. L-ai băgat la loc repede.

“Acel ceva în mișcarea ta.”

A tresărit în mine versul și mi s-a aprins un zâmbet pe buze. Da, s-a aprins. Am zis bine. De ce? Mi-a zâmbit sufletul.

     Nu mai ești in peisaj așa ca pot să zâmbesc liniștit.  Fără să mă trădez. Cel puțin nu către tine. Restul mediocrilor au permisiunea mea să vadă. Corporatiștii oricum nu mă văd; poate de ăia mă mai interesa pentru că suntem aceasi nație de la nouă la șase. Restul sunt doar mediocri.

Hai să-ți explic de ce.

     Cuplul din diagonala mea nici nu-și închipuie că defapt vor fi un cuplu. Femeia își ține picioarele încrucișate in direcția bărbatului; își ascunde zona intimă cu legătura picioarelor dar de fapt nu se prinde ca mâna ei dreaptă a dezvăluit zona gâtului. S-a trădat singură. Piciorul ei stâng joacă a nervozitate.  El este greu de studiat căci îi văd doar spatele. Pot sa zic totuși cu o certitudine jignitoare că umerii lui sunt paraleli cu umerii ei iar corpul sta lăsat in fața. Ceva îi ține din joc. Ea se întinde spre el iar el se trage instinctiv si vice versa. Mediocritatea asta, ce face din om!

Râzi cu glasul tare și mă distragi. Iarăși colorezi cu râsul tau. Vii spre mine zâmbind și ma induci in eroare. Ți-aș fi furat un sărut sau mai multe dar ma abțin.

Cei trei mediocrii din diagonala mea perfectă și-au făcut ieșirea. Bineînțeles îi așteaptă pluta…

…va urma.

Mediocrity.

Standard

e45ebff339caf9f22e0ec643a769ae0c

It was mesmerizing. I can tell you that. The way Darkness was inhaling me was mesmerizing. I counted seven stars on the sky, a few humans around and the speed of the cars racing; infinite; at least in my mind. In reality, there was just a soul beside me, humidity in the air and a few cars running sixty miles per hour. But I did not want to see the reality because my surreal dream was so absorbing.

I went back to it and I began rambling again while staring at the spark of the lamp post.

We conversed about the mediocrity of the human soul; me and the universe. I had a soul beside me listening but my mindset was elsewhere. I was imagining myself on an untidy bed, a soul losing its’ mind into my eyes, between my legs.

Devouring a soul and lifting it up to the defining line of the universe it’s the most exquisite gifts a human can receive. Keeping it on the ground, sane and steady, can cause the syndrome of mediocrity. Judging the corruption of the soul would be a great mistake if you do so gentlemen. Define happiness if you can though and you will understand what I am mumbling about.

Perhaps you’re not interested in my definition of it but I am free to state it anyway.

Devouring happiness: the liberty of the soul to collude with the walls of dispair while reflecting itself into the depth of a moment’s realisation.

The eyes, love. The eyes. Lose yourself into the mournful excitement of those eyes.

Mediocrity. Lose it. Give it up. Chase your soul to the end of the world. Do not keep your greatness intact.

Ruin yourself, stay still and feel the adrenaline of your blood. Now you’re not mediocre anymore.

But, can you do that?

Addicted.

Standard

received_1489133391105704
We should stop seeing each other.
We should stop playing with our demons.
I inhale you. I can feel your hands touching me from a distance. The untamed desire sets me on fire. It burns and I cannot stop. Your smirk excites me. Your hands fill me and I breath deeply, exhaling hard and coming. You come closer to my lips without touching me. It’s exasperating. Half of my body is wet and the other half is wizened. I’m losing control and I am lifting my chin towards you. You’re half smiling again passionately, moving your head around. I am still powerless, licking my lip needy. You’re playing with my desire. You push yourself inside me and my voice trembles. I am losing it. I grab your neck and squeeze you hard as you keep pushing and insisting on me with that smirk of satisfaction.
We should stop.
You let go of me easily and I am relieved.
Your demons won’t leave me alone while your hands are playing with the line between my back and my front. You run gently between my legs and hardly getting inside I find myself coming unexpectedly.
You run your body on me, throwing words into my mouth, without letting me taste you.
We should stop seeing each other.
It’s becoming addictive.
I want you.
Your mind is heroine. Your perfume is cocaine. Your lips… oh those lips!
We should stop.
I wish I wanted it to stop.

Denial.

Standard

I have to talk about it. I have to think about it. I have to decide on it. I have to and all I wish is that I hadn’t.

There is that nod again; a feeling that I haven’t felt for a long time. It’s suffocating. That would be the perfect description for the way my insides are twisting up to my lungs. It bitters me to admit that I feel caged again. I want to break free but my heart stops me.

I am sitting on the corner of the bed, inhaling polluted air, imploring my thoughts to stand down for a bit and give me piece. You’re having your usual pause from any noise that may come out of your mouth. I have been wasting saliva for so long and with it, I wasted myself.

I am in deep waters, swimming, hoping that my miserable soul won’t lose control.

I want to be free and I want to be me. That’s what I said.

You didn’t hear me. You heard another story.

The end.

CC.

Standard


Short, straight, burnt caramel hair. I do not know of her eyes, neither their form nor their colour. Her smirk forced me to lower my chin while smiling back. I only observed her laughter and few of her gestures. I’ve also heard her curse and her face was extremely calm. She excused herself with a deep breath. 

Later today, she walked by, eyes on the ground, a little bit tired, that’s how she seemed to me. Before that, she came again in the room. This time I looked at her eyes when her glare was focusing elsewhere. I saw the same burnt caramel colour. 
Her shirt was too chaotic, unfit, out of her standards. It amazes me how easily she changes. Her sceptical staring permitted me to watch her closer. The moment she laughed I tried to take my eyes of her but still, the chaotic shirt caught my eye. 
I was telling you about earlier when she walked by me. She gave me a quick look but I did not let our eyes meet, I narrowed my chin to the ground once again. The skin on the back of my neck tightened. 
It was something special about this woman, a mystery I will not understand but I wish I could explore.

uncensored.

Standard

Posted: https://livelovesmilee.wordpress.com/2014/06/22/do-you-love-him/

Original post (uncensored):

          Dear stranger,
I do not. Perhaps what I am saying seems a little, or a lot, nonsensical but you asked for my sincere answer and you should know that a sincere answer is what I am giving to you. I do not love him. I find it easy to admit or agree to such a thing and the reason why is simpler than you could ever percept. Whatever this feeling that cursed me is, it goes deeper than love. Since humans haven’t found a word for that yet or we may never find, I won’t let myself indulged into its’ charm. For love I have felt and it was not like this. It was indeed powerful, every emotion was triggered by it, but now, now it’s more than that. Now, the infinity of my feelings transfixes my body and has turned my feelings into a hunting warren. A warren of desire, seduction, empathy, vivacious feelings, feelings that if you ask me; I could even live for as eternity lies at dawn.
Maybe I should let you know, hoping you would understand my questioning this ”love” you want to name, that I have become a feathery person, sometimes even feeble. I am asking you please not to judge me or try to convince me that I should reconsider my statements, all because I will not. I am not gloomy. Do not ever understand that. I am as flippant as the hays of the sun on the sunup. You should see my expression now. A sough just escaped my lips, such a sweet and perky sough! It’s tingling my heart; this image of a demi-vierge person who craves for me as I crave for him every night. This rapture or cannibalistic need of flesh, which many of us may not understand, it’s provoking me a deep sensation of amour. I do not say love dear stranger. Mark that. I am biting my lower lip at the very moment and the hotness in the air has made my skin sweat. My humid lips have a salty taste of sweat. The hot breeze, the closed window, the feeble night, they all remind me of him. They all make me crave him even more, even sweeter. How can I make it understandable to you dear stranger?
In a parallel reality, where he exists only for me, or we might say that he is here for me, he touches my lower lip, undressing it from its’ salty taste with his own big softy lips. I fear writing to you the rest of the details so if you wish you can stop reading. If not, well…read on.

     I have a need to reprint into words the dream that fed my desire two nights ago. I was intrigued dreaming the same thing twice in one night. Perhaps, or as someone today implied, it was either my fear or desire, that broke the chains to dreaming wetly. Yes, dear stranger, wetly.

     In a former letter I have described you the expression on his face, of my saturnine man of course, but I omitted the erotic details. Those are that I am thinking about though. As I said, passion and rapture feed my dreams. His hand ran into me. As you see it, into me. Filling me completely. And oh! I would be called a liar if I didn’t admit that I loved it. More importantly, I felt it. My dream felt more real than any other dream. I am embarrassed admitting such a thing, or concerned of my own burning desires. However, I should tell. It was more than one sensation. My body was flooded. I felt like an ocean which couldn’t support any more water. Close to every imagination I have had, this dream pulled me to the edge, as all I have been thinking about the last forty eight hours is that.

     On a third long parallel line, runs my heart competing to all the above or helping them get to infinity. I do not know what it actually does but I feel it running. It has become a beast, a warrior among cyclops. I shall not lie, I do feel deep feelings for him. As I said at the beginning, it is all about some other inexplicable feeling that has not been yet named because there is no greater than that. Writing the last sentence, perhaps I stupefy my own self for writing about ‘love’ as the greatest of all, but you should know, I am not. All I want you to do is understand the difference.

     If I was a bird, closed into a roost, perhaps he would be my branch. In other words, he would be the freedom I have gained for myself. In even more words, he would be the one thanks to whom I have set my wings free to live without perks or boundaries, waking up every morning, setting my self to sleep, all with the knowledge of something greater than what we already know. Perhaps, life is all about that dear stranger. Perhaps not. You should not indulge into my thoughts, just listen and understand them.
As I said, I do not seek my cage anymore.”

Healing.

Standard

There is an intermediate phase that characterizes loss. There exist three types of loss and you would all wish to remain with the taste of the one mentioned in the very beginning. Firstly, we have the untamed loss, the painful and dreadful feeling that something is missing, the agony of losing one self too, the suffocation with one’s skin. I would never wish such a misfortune. There is also the liberating loss, the one that was truly necessary and amiable, the one that is rare to encounter but still less painful than the previous one. Most commonly we face the first type of loss.

Once your own skin is suffocating you and the knife on your chest is pulling your bones out, there is a significative probability that you might not be able to cry. In that moment, the pain is stored inside and as a consequence, the breathing process gets a lot harder. In that moment, say or think of something that your ego or the circumstances would not permit you to say; say “I love you”, “I’m sorry”, say whatever you hold back. The moment you liberate your mind from the things that you kept behind, the heart takes over and lets the pain spread.
My eyes became tearful in a few milliseconds. I blinked and the river flew harmonically off my eyes. The healing process had already began.