Asteptarea.

Standard

Mă uitam în oglindă cu mâinile sprijinite de acel mobilier uzat. Mă uitam în proprii ochi, pluteam, mergeam, mă uitam în jurul meu în tren și așteptam. Mergeam pe o stradă paralelă cu gara undeva în sudul Italiei – oamenii surzi nu vedeau în fața lor iar eu mă simțeam o altă Eleonoră – așteptam. Dresorii îmi captivaseră atenția, oamenii surzi cu lesa în mână îmi aduceau în fața ochilor rândurile citite înainte și după. Înainte și după a ce, nu este important momentan. Oare atât poate mintea omului? Oare mă pierdusem atât de departe încât să îi dau dreptate Eleonorei? Oriunde mergeam pe acea stradă dădeam de dresori iar acel peron paralel mă făcea să mă gândesc și mai profund la profesor. Măcar aveam gândul la așteptare căci așa, ma gândeam la spusele lui, știam că n-am murit, aveam speranța că așteptarea asta duce undeva și tot așa știam că încă sper – nu știu ce sper – dar fără speranță nu mai avem de ce să trăim. Cam așa îmi aduceam eu aminte vorbele profesorului și revin în prezent, uitându-mă la acea lacrimă ce a căzut brusc din ochiul meu drept în fața oglinzi.
Mergeam pe stradă, altă stradă, altundeva, fără dresori, și-mi imaginam dialogul în care răspund eu fără ezitare – întotdeauna le voi iubi căci fac parte din mine și eu din ele.
Și el nu înțelegea și râdea iar eu îmi readucem aminte primele momente.
Zâmbeam mult atunci, râdeam, nu mă lăsam în mâinile fricii. Dragostea era un ideal al vremurilor lui Napoleon Bonaparte iar eu îmi doream să fiu o Josephine a secolului nostru. Viața mergea în ritmul ei, raționalitatea era un lux al scolii și al muncii. Seara, nopțile, erau ale lor. Îmi doream dragoste să mă consume, să fiu în culmea fericirii și în adâncurile tristeții. Nu-mi doream însă dezamăgiri căci acestea te lasă pe peron, te pun sa aștepți și foarte repede te fac să uiți de așteptare. Când uiți, ai pierdut. De acolo, nu știu să vă îndrum domnilor și nu-mi doresc să aflu.
Dar să vă povestesc cum stă treaba cu dresorii. Eleonorei îi era teamă de ei căci înainte să ajungă ea pe acea gară pustie cu profesorul, aceștia invadaseră orașul. Fiecare individ își cumpărase câini pentru a-l proteja de imblanzitorii de cobre. Orașul nu mai avea lumini iar peste tot se auzeau urletele câinilor. Eleonora era atât de speriată încât într-o noapte a plecat și nu s-a mai întors, ajungând astfel pe un peron pustiu.
Când am văzut atâția dresori adunați, ma gândeam doar la ea și ma simțeam exact la fel. Așa am realizat că degeaba am fugit, degeaba mă aflam în acel loc înspăimântată de dresori – că și aceia, precum și ai Eleonorei, aveau metafizica lor – trebuia să mă întorc în așteptarea mea, în pustietate.
Dar Universul nu te aduce în punctul așteptării așa ușor, te lasă să fii tu Josephine, te lasă să te consumi până la ultima răsuflare, te lasă să te ridici și să cazi, te lasă să-ți clatini sufletul cum vrei tu, să-ți pui organul vital pe masă și să-l tai cu propria mână în bucățele, să-l dai altora să ți-l lipească și altora să ți-l taie la loc. Și așa ajungi în pustietate, așteptând.
Așa i-am zis și ei într-o seară ca aș vrea. Și ei, și într-un fel și celeilalte. Și așa mi s-a dat. Dulce și amar. Separat și împreună, cuvintele, oamenii.
Am povestit tuturor despre Univers căci acela părea a fi Dumnezeul meu. Aveam dialoguri și monologuri în fiecare zi și noapte. El mă asculta silențios și în curând îmi răspundea. Ma rugam la el, mă sfătuim, plecam oriunde și știam ca e cu mine, nu ma simțeam niciodată singură. De aceea le și povesteam. Voiam ca persoana de lângă mine să știe despre Dumnezeul meu, să-mi vadă credința și frica. Căci ce Dumnezeu ar fi dacă nu mi-era frică de el? Si-mi era domnilor.
Fiecare mă credea. Fie mă făceau nebună fie îi simțeau prezenta. Până în punctul așteptării. Când timpul nu mai are efect, el pur și simplu trece fără a mai știi cât de încet sau cât de repede. Și acum o aud – nimic nu e pur și nimic nu e simplu. Acesta ar fi fost argumentul ei la spusele mele. La început îi dădeam dreptate și rectificam, schimbam propoziția să nu conțină acel “pur și simplu”. Ulterior nu mai făceam asta. Nu dădeam importantă cuvintelor și acest lucru m-a adus în punctul despărțirii. De ea sau de Univers? Asta vă întrebați?
De ambele. De el, care el?
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s