Asteptarea.

Standard

Mă uitam în oglindă cu mâinile sprijinite de acel mobilier uzat. Mă uitam în proprii ochi, pluteam, mergeam, mă uitam în jurul meu în tren și așteptam. Mergeam pe o stradă paralelă cu gara undeva în sudul Italiei – oamenii surzi nu vedeau în fața lor iar eu mă simțeam o altă Eleonoră – așteptam. Dresorii îmi captivaseră atenția, oamenii surzi cu lesa în mână îmi aduceau în fața ochilor rândurile citite înainte și după. Înainte și după a ce, nu este important momentan. Oare atât poate mintea omului? Oare mă pierdusem atât de departe încât să îi dau dreptate Eleonorei? Oriunde mergeam pe acea stradă dădeam de dresori iar acel peron paralel mă făcea să mă gândesc și mai profund la profesor. Măcar aveam gândul la așteptare căci așa, ma gândeam la spusele lui, știam că n-am murit, aveam speranța că așteptarea asta duce undeva și tot așa știam că încă sper – nu știu ce sper – dar fără speranță nu mai avem de ce să trăim. Cam așa îmi aduceam eu aminte vorbele profesorului și revin în prezent, uitându-mă la acea lacrimă ce a căzut brusc din ochiul meu drept în fața oglinzi.
Mergeam pe stradă, altă stradă, altundeva, fără dresori, și-mi imaginam dialogul în care răspund eu fără ezitare – întotdeauna le voi iubi căci fac parte din mine și eu din ele.
Și el nu înțelegea și râdea iar eu îmi readucem aminte primele momente.
Zâmbeam mult atunci, râdeam, nu mă lăsam în mâinile fricii. Dragostea era un ideal al vremurilor lui Napoleon Bonaparte iar eu îmi doream să fiu o Josephine a secolului nostru. Viața mergea în ritmul ei, raționalitatea era un lux al scolii și al muncii. Seara, nopțile, erau ale lor. Îmi doream dragoste să mă consume, să fiu în culmea fericirii și în adâncurile tristeții. Nu-mi doream însă dezamăgiri căci acestea te lasă pe peron, te pun sa aștepți și foarte repede te fac să uiți de așteptare. Când uiți, ai pierdut. De acolo, nu știu să vă îndrum domnilor și nu-mi doresc să aflu.
Dar să vă povestesc cum stă treaba cu dresorii. Eleonorei îi era teamă de ei căci înainte să ajungă ea pe acea gară pustie cu profesorul, aceștia invadaseră orașul. Fiecare individ își cumpărase câini pentru a-l proteja de imblanzitorii de cobre. Orașul nu mai avea lumini iar peste tot se auzeau urletele câinilor. Eleonora era atât de speriată încât într-o noapte a plecat și nu s-a mai întors, ajungând astfel pe un peron pustiu.
Când am văzut atâția dresori adunați, ma gândeam doar la ea și ma simțeam exact la fel. Așa am realizat că degeaba am fugit, degeaba mă aflam în acel loc înspăimântată de dresori – că și aceia, precum și ai Eleonorei, aveau metafizica lor – trebuia să mă întorc în așteptarea mea, în pustietate.
Dar Universul nu te aduce în punctul așteptării așa ușor, te lasă să fii tu Josephine, te lasă să te consumi până la ultima răsuflare, te lasă să te ridici și să cazi, te lasă să-ți clatini sufletul cum vrei tu, să-ți pui organul vital pe masă și să-l tai cu propria mână în bucățele, să-l dai altora să ți-l lipească și altora să ți-l taie la loc. Și așa ajungi în pustietate, așteptând.
Așa i-am zis și ei într-o seară ca aș vrea. Și ei, și într-un fel și celeilalte. Și așa mi s-a dat. Dulce și amar. Separat și împreună, cuvintele, oamenii.
Am povestit tuturor despre Univers căci acela părea a fi Dumnezeul meu. Aveam dialoguri și monologuri în fiecare zi și noapte. El mă asculta silențios și în curând îmi răspundea. Ma rugam la el, mă sfătuim, plecam oriunde și știam ca e cu mine, nu ma simțeam niciodată singură. De aceea le și povesteam. Voiam ca persoana de lângă mine să știe despre Dumnezeul meu, să-mi vadă credința și frica. Căci ce Dumnezeu ar fi dacă nu mi-era frică de el? Si-mi era domnilor.
Fiecare mă credea. Fie mă făceau nebună fie îi simțeau prezenta. Până în punctul așteptării. Când timpul nu mai are efect, el pur și simplu trece fără a mai știi cât de încet sau cât de repede. Și acum o aud – nimic nu e pur și nimic nu e simplu. Acesta ar fi fost argumentul ei la spusele mele. La început îi dădeam dreptate și rectificam, schimbam propoziția să nu conțină acel “pur și simplu”. Ulterior nu mai făceam asta. Nu dădeam importantă cuvintelor și acest lucru m-a adus în punctul despărțirii. De ea sau de Univers? Asta vă întrebați?
De ambele. De el, care el?

Strike one. 

Standard


       I knew that when I will get home from my short trip I would find her in bed sipping wine and words. I never imagined though that the view will be like a thunderstorm on a sunny day. I never imagined that I could feel my soul climaxing, ending and beginning, sobing and smiling. 

     I entered the room and my eyes caught her: almost naked, her left hand holding a burning cigarette, her right hand holding a book, a glass of wine leaning on her waist, one leg straight and the other bent. If that wasn’t enough, you should have seen her face and aura. 

     I took off my pants, I plucked the buttons of my shirt and leaned on my belly diagonally. I lighted up a cigarette and the world just unfold.

     She wasn’t bothered by my presence. I was just staring. In a few moments though, my thoughts were coming out of my mouth. I began a monologue that her smirk interrupted a few times, her eyes blurred, her chick lines continued and her aura; oh, her aura just made my monologue seem insane.

     She asked what I was thinking about and I just could not resist it. Words came out willingly. 

     ” I would say I love you but that underestimates you. I would say you’re perfect but that offends you. I would say you’re the ideal woman but that’s just a classic.” 

     My soul was smiling and her glare was fixed and steady into mine. 

     She smiled. Oh gentlemen, you do not  know that smile. Her lips separate enough to make your body feel the tremor; not too little, not too much. It’s easy to distinguish the line that colors that smile. 

42.

Standard

Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate?
Lumea mea era asezata pe canapea, fumul excesiv de țigară îngreunând respirația, cel puțin așa mi-am zis eu, în ideea că mă voi crede. O priveam, o admiram, o devoram până am simțit că-mi scap inima. Mă aflasem în punctul în care organul meu vital și-a dat drumul, lăsând picături de sânge să se amestece cu moleculele aerului poluat; îi simțeam bătăile – într-un fel încă avea viață; poate mai în viață de atât nu se putea – în timp ce se pregătea de prăbușire; nu știam ce impact va avea căzătura mea, probabil fatală, dar a prins-o la o distanță de un milimetru. Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate?

Incepusem să respir prin ea; îi furam oxigenul, dându-i cât mai rămăsese din al meu, îl inhalam si îl dădeam înapoi. Fenomenul se repeta continuu cu o exactitate necontrolată a secundelor. Amortisem fizic iar ea își mula perfect mișcările după ale mele. Nu aveam nevoie de gândire pentru a face următorul gest. Eram concentrată doar pe viață, incercam sa trăiesc, efectiv, la propriu, trăiam din Ea și Ea din puținul meu.

Își pleca capul într-o parte și îi respiram pielea din zona gâtului; aroma ei se transformase în oxigenul meu. Sărutul, acest gest inexplicabil, fizicul, atingerea, nu erau de ajuns. Căutam în mine, undeva, cumva, să gasesc mai mult; nu aveam ce să-i dau mai mult.

În momentul acela am simțit o apăsare, o durere al dracului de frumoasă. Îmi luam oxigenul în continuare de parcă ar fi fost deja o normalitate iar în fața ochilor mei aveam cea mai cumplită imagine a Lumii. Imi priveam inima cum îngenunchează în fața Ei, pleacă jumătate din ea în față, se lasă incet și-și dă drumul în fața Ei. Zâmbeam, mă simțeam cum zâmbesc; ochii mei s-au umplut de lacrimi , gest de admirație a imaginii inimii mele. Mă asteptam la urmatorul său gest. Nu a făcut nimic. Aveam inima in genunchi în fața Ei iar ea o admira precum eu; privirile ei arzând iadul din mine.

O priveam lângă mine, îi înconjuram trupul și nu-mi puteam stăpânii dorința de a o inspira. Ochii îi luceau iar zâmbetul era ascuns în spatele unei seriozități ce arăta a realizare. Este oare posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori? Căci în privința ei, am aceiași realizare în fiecare noapte și nu se pierde sentimentul de necrezut.

Mi-am ridicat inima și am pus-o la locul ei odată cu trezirea noastră la realitate. Fermecată de momentele anterioare, mi-a șoptit că mai vrea. I-a făcut plăcere să îngenuncheze în fața Lumii. Oare știa ce își dorește? Oare Lumea urma să o mai prindă?

Da domnilor, știu, întrebări fără sens.

El, despre ea.

Standard

     2d9fc790a6cfe87ed110920c5dbe7377

     Îmi fură privirea. Mișcările ei se rătăcesc in fața ochilor mei și-mi fură privirea. Îmi spulberă glasul. Este evident că lumea din jur există; numai dacă ai știi că defapt e nesemnificativă!

     Îți plimbi piciorul stâng în cerc; un cerc mic cât să nu se observe mișcarea. Îl aduci aproape de cel stâng si împingi pământul cu vârful lui. În secunda doi a revenit la normal. Ai acționat în stres; oare te stresa privirea mea? Oricum n-ai văzut-o. Dar poate ai simțit-o. Iei comanda lunaticului. O fii și el ca mine?

     Strângi masa corporatistilor îndreptand același picior, cel stâng, in aer; dreptul n-are nicio reacție. Fenomenal. Impecabil. Ce e atât de impecabil? Ai rabdare. Până la urmă o să te prinzi. Impecabil. Ce?

Modul în care se mișcă doar partea corpului ce străpunge în mod direct inima. De parcă sângele ti-ar pompa pe verticală! Oare așa o fi in cazul tău? Oare ție iti pompează sângele doar pe verticală? Oare de aici provine ”impecabilitatea” ta?

     Scoți micul tău jurnal cu rapiditate și zambești larg. Un pic forțat. E de înțeles. Masculul din fața ta nu-ți merită zâmbetul. Pentru câteva secunde nimeni nu-ți vede fața; ai profitat pe deplin de moment pentru a-ți da drumul la buze. S-au întins formând o linie dreaptă. Parcă ironică.

     Gesticulezi cu mâna stânga, fredonând cu degetul pe meniu. Spatele îți este un pic aplecat peste umarul masculului și pentru a – nu știu cât-a oară – piciorul stâng se pliază. Oare ce-ți surâde în cap?

     Așezi o masă de patru; iar folosești doar mâna stânga pe tacâmul ăla. Al patrulea l-ai aranjat cu ambele mâini. Oare ce a fost in capul tău în momentul acela?

     Ți-ai scos iar jurnalul si pixul.  Te joci cu ele, cu mâna stângă bineînțeles; forțând o privire spre masa din fața mea. Oare coada ochiului tău m-a prins?

    Te îndepărtezi de mine în grabă, îți cauți de lucru; de data asta gesticulând cu mâna dreaptă.

Te-ai apropiat de blonda sprijinită de casă și ți-ai înfipt mâinile în ceafa ei. Ai zâmbit, lăsând greutatea ta pe stângul.

     Ți un pahar de spumă in stânga, mergând cu bărbia în sus, citesc un zâmbet ecstatic pe fața ta; oare îți place să fii privită?

Hm. Nu mă pot abține din a zâmbi de data asta. A fost prea de tot.

Iar ai mângâiat pământul cu vârful piciorului stâng, el îndreptat spre mine iar fața ta perpendiculara cu a mea; asta o înțelegi doar dacă poți să vezi și tu perpendicular in aer.

     Te-am lăsat un pic în pace dar parcă îmi vine sa te privesc din nou. Iar faci mișcarea aia cu piciorul stâng. Ce ai ființă cu pământul?

     Te duci la masa mediocrilor și râzi. Dacă ar știi ei ca tu defapt ai râs in ciuda lor!

    Timpul se scurge repede. Te văd peste zidul de lemn luând nota cu un zâmbet de “pleacă acasă dar nu mă uita”. Satisfăcută te întorci la colțișorul tău si îndrepți o privire doritoare spre masa de lângă. Ți-a surâs un corporatist. E de înțeles.

     Setezi iar o masă mușcând încet din buze. A fost un gest de nervozitate. Oare știai că te privesc?

Te-am pierdut în spatele unui perete; mai revine un pic în spate zâmbetul tău și te pierd iar. Pleci in grabă și un mascul îndrăgostit te fură de la spate. Ah. Ar fi fost ceva daca aveai ochi să-l vezi! A flirtat lejer cu spatele tău. Am râs.

     Iar ai dispărut. E greu să țin pasul picioarelor tale; să nu mai zic de expresiile feței sau de gândurile păcătoase.  Ești impecabilă oricum. Parcă așa am picat de acord ca vei fi in ochii mei, nu?

     Îți aud vocea la masa de lângă. Fascinant. Ce culoare i-ai dat!

     Îmi stă un drac pe gând și nu te scapă din priviri.

     Hm. Ce lent te miști cu paharele reci în mâna! Sensual. Impecabil.

     Torni spumă în paharul înalt, extrem de concentrată; atât încât sprâncenele se arcuiesc spre linia de înjumătățire a feței; cine nu te-a urmărit ar fi zis ca te-ai încruntat într-un mod nesimțit.

     Îți ți greutatea in piciorul stâng, corpul încordat si mă privești în ochi. Buzele tale au schițat un zâmbet cât de cât inocent, un pic ascuns, cu o idee de senzualitate, iarăși impecabil.

     Le mulțumești mediocrilor. Iar i-ai definit prin zâmbet. De unde să știe săracii că judecata le turna apă în pahare?

N-ar mai fi fost mediocri dacă îți recunoșteau chipul.

     Ai dat cu meniul diagonal în cineva, zâmbind a realizare, lăsând cumva să ți se ude buza de jos. Oare ce gândeai?

     Deja simt vinul în organism; în zâmbet. Fredonezi melodia. Hm. Pretty woman. Tocmai ți-ai plimbat limba pe buze. Oare știi ce am gândit?

Brutal.

Seducător.

Fascinant.

Sensual.

Păcătos.

Impecabil.

     Ia sa te văd la asta. O vei fredona?

Mă trag mai la stânga pentru a te vedea mai bine.  Am trecut toată dimineața peste melodia asta. Nu știu de ce n-am vrut să o ascult. La dracu!

Râzi. In momentul ăsta îți verși sufletul. Hm. L-ai băgat la loc repede.

“Acel ceva în mișcarea ta.”

A tresărit în mine versul și mi s-a aprins un zâmbet pe buze. Da, s-a aprins. Am zis bine. De ce? Mi-a zâmbit sufletul.

     Nu mai ești in peisaj așa ca pot să zâmbesc liniștit.  Fără să mă trădez. Cel puțin nu către tine. Restul mediocrilor au permisiunea mea să vadă. Corporatiștii oricum nu mă văd; poate de ăia mă mai interesa pentru că suntem aceasi nație de la nouă la șase. Restul sunt doar mediocri.

Hai să-ți explic de ce.

     Cuplul din diagonala mea nici nu-și închipuie că defapt vor fi un cuplu. Femeia își ține picioarele încrucișate in direcția bărbatului; își ascunde zona intimă cu legătura picioarelor dar de fapt nu se prinde ca mâna ei dreaptă a dezvăluit zona gâtului. S-a trădat singură. Piciorul ei stâng joacă a nervozitate.  El este greu de studiat căci îi văd doar spatele. Pot sa zic totuși cu o certitudine jignitoare că umerii lui sunt paraleli cu umerii ei iar corpul sta lăsat in fața. Ceva îi ține din joc. Ea se întinde spre el iar el se trage instinctiv si vice versa. Mediocritatea asta, ce face din om!

Râzi cu glasul tare și mă distragi. Iarăși colorezi cu râsul tau. Vii spre mine zâmbind și ma induci in eroare. Ți-aș fi furat un sărut sau mai multe dar ma abțin.

Cei trei mediocrii din diagonala mea perfectă și-au făcut ieșirea. Bineînțeles îi așteaptă pluta…

…va urma.