Diseased desire. 

Standard

 I have sinned.       

      The controversial weather was scary but perhaps, I was more afraid of my own thoughts than that. 

She exaggerated with her mind traveling. The raven’s eyes were stuck in her mind; their dark color was provocative. She was rubbing her finger over her lower lip, slowly while the saliva was gathering in the center of her mouth. It has been days since the stubborn desire had settled inside her and believe me or not, it was a torture. She had the permission to desire anything she wanted; the raven was forbidden. 

That was unscrupulous. The raven is sadistic and yet, sentimental, in the most provocative way. I have seen it around people; it shatters whatever is in the way of the desired object. She was mesmerized by this self-impotency that it inflicted to the crowd. Although aware of this nefarious thought, she is not able to forget it. In such an attempt, she margined herself from the world. She confessed to no one but herself this diseased desire. The world seemed of such pureness. Such a confession would have been a great disappointment. Does the raven know though? Did the devil tipped it off about the ailing needs of an insane woman? What if the insane woman, she and the devil shared the same face? She was still flattering her lower lip with gestures. Her face-lines disappeared. 

Advertisements

Strike one. 

Standard


       I knew that when I will get home from my short trip I would find her in bed sipping wine and words. I never imagined though that the view will be like a thunderstorm on a sunny day. I never imagined that I could feel my soul climaxing, ending and beginning, sobing and smiling. 

     I entered the room and my eyes caught her: almost naked, her left hand holding a burning cigarette, her right hand holding a book, a glass of wine leaning on her waist, one leg straight and the other bent. If that wasn’t enough, you should have seen her face and aura. 

     I took off my pants, I plucked the buttons of my shirt and leaned on my belly diagonally. I lighted up a cigarette and the world just unfold.

     She wasn’t bothered by my presence. I was just staring. In a few moments though, my thoughts were coming out of my mouth. I began a monologue that her smirk interrupted a few times, her eyes blurred, her chick lines continued and her aura; oh, her aura just made my monologue seem insane.

     She asked what I was thinking about and I just could not resist it. Words came out willingly. 

     ” I would say I love you but that underestimates you. I would say you’re perfect but that offends you. I would say you’re the ideal woman but that’s just a classic.” 

     My soul was smiling and her glare was fixed and steady into mine. 

     She smiled. Oh gentlemen, you do not  know that smile. Her lips separate enough to make your body feel the tremor; not too little, not too much. It’s easy to distinguish the line that colors that smile. 

42.

Standard

      Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate? 

   Lumea mea era asezata pe canapea, fumul excesiv de țigară îngreunând respirația, cel puțin așa mi-am zis eu, în ideea că mă voi crede. O priveam, o admiram, o devoram până am simțit că-mi scap inima. Mă aflasem în punctul în care organul meu vital și-a dat drumul, lăsând picături de sânge să se amestece cu moleculele aerului poluat; îi simțeam bătăile – într-un fel încă avea viață; poate mai în viață de atât nu se putea – în timp ce se pregătea de prăbușire; nu știam ce impact va avea căzătura mea, probabil fatală, dar a prins-o la o distanță de un milimetru.  Își plecase capul pe genunchiul meu formând un unghi de zece grade spre stânga. O priveam în ochi dar simturile mele erau concentrate pe bătăile inimii Ei. Pulsa de sete iar zâmbetul schițat pe fața Ei indica o dulce tristețe. Acela era momentul realizării; oare este posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori cu aceiași intensitate? 

Incepusem să respir prin ea; îi furam oxigenul, dându-i cât mai rămăsese din al meu, îl inhalam si îl dădeam înapoi. Fenomenul se repeta continuu cu o exactitate necontrolată a secundelor. Amortisem fizic iar ea își mula perfect mișcările după ale mele. Nu aveam nevoie de gândire pentru a face următorul gest. Eram concentrată doar pe viață, incercam sa trăiesc, efectiv, la propriu, trăiam din Ea și Ea din puținul meu. 

Își pleca capul într-o parte și îi respiram pielea din zona gâtului; aroma ei se transformase în oxigenul meu. Sărutul, acest gest inexplicabil, fizicul, atingerea, nu erau de ajuns. Căutam în mine, undeva, cumva, să gasesc mai mult; nu aveam ce să-i dau mai mult.

În momentul acela am simțit o apăsare, o durere al dracului de frumoasă. Îmi luam oxigenul în continuare de parcă ar fi fost deja o normalitate iar în fața ochilor mei aveam cea mai cumplită imagine a Lumii. Imi priveam inima cum îngenunchează în fața Ei, pleacă jumătate din ea în față, se lasă incet și-și dă drumul în fața Ei. Zâmbeam, mă simțeam cum zâmbesc; ochii mei s-au umplut de lacrimi , gest de admirație a imaginii inimii mele. Mă asteptam la urmatorul său gest. Nu a făcut nimic. Aveam inima in genunchi în fața Ei iar ea o admira precum eu; privirile ei arzând iadul din mine. 

     O priveam lângă mine, îi înconjuram trupul și nu-mi puteam stăpânii dorința de a o inspira. Ochii îi luceau iar zâmbetul era ascuns în spatele unei seriozități ce arăta a realizare. Este oare posibil să ai aceiași realizare de mai multe ori? Căci în privința ei, am aceiași realizare în fiecare noapte și nu se pierde sentimentul de necrezut. 

     

     Mi-am ridicat inima și am pus-o la locul ei odată cu trezirea noastră la realitate. Fermecată de momentele anterioare, mi-a șoptit că mai vrea. I-a făcut plăcere să îngenuncheze în fața Lumii. Oare știa ce își dorește? Oare Lumea urma să o mai prindă? 

Da domnilor, știu, întrebări fără sens. 

5:30 pm.

Standard

She was pouring oceans off her eyes, forcing laughter to come out and clear off the muddy waters. I took her chick into my hand and let her drown. She was drowning beside me and I was thankful for that. My face lines were still steady; until one moment. We had swiched places and she was drowning into my eyes this time. The earth shook gracefully and I had to lift her up. 

” I have always loved your surname. I used to imagine a curly hair girl running on a marble path towards us, trying to prove she can pronounce it. I used to imagine us staring at her running towards our open arms. I imagined our home behind her and us competing with the world.” 

Saying all that was melting my insides. 

“She would pronounce it just like you”, she said. 

I smiled while my sorrows were learning once again how to swim.

In that moment, down on the road of memories, I found my mind being in control. I was terrified and at the same time, surpised of the accomplishment. It was easy to dictate my body’s next move despite the burning desire or the flaming heart. 

I was alright and at the same time, I was ruined. 

In my existence, I never gave hope such a great extension. 

I was giving a chance to another chapter. Life. And that was alright. 

Antiexemplu.

Standard

629f0b883f57bdfee492fd392faaddad

Nu-i cunosc povestea soro dar îți voi lămuri incertitudinile prin a-ți prezenta varianta mea, cea imaginară, cea pe care văd prin ochii tăi. Îmi cer iertare anticipat că-mi permit această perversitate. 

Îmi sare in peisaj, imaginea unui Bukowski. Așa îl percep eu. Domnilor, pauză; nu mă întrebați de ce îmi bat capul sa vă povestesc despre el. Ați implorat să o cunoașteți; v-o prezint pe Ea.

Nu fiți atât de ipocriți încât să-mi cereți un nume. Nu vi-l dau. Nu îl meritați. Ea, “Ea” este mai mult decât vă imaginați.

Revenind la el. Sau la “El”.

El părea în ochii mei un paradoxal, un om sărit de pe fix, un bărbat antiexemplu.

În imaginația mea chinuită de gânduri, El este înalt, bine modelat, fața acoperită de un așternut subtil de păr; mi-o imaginez des frecând obrazul ei fin de acea barbă, copil fiind, rareori cât să păstreze stratul subțire de gheață intact. Mi-o mai imaginez fredonând melodii pe ritmul buzelor lui, privindu-l când el se uită înapoi.

Țineți seama cuvintelor mele domnilor. Sunt alese cu atenție și apăsare pe suflet.

Mă întreb dacă și el, ca și Ea, are vreun tic ce-i trădează cursul sângelui. Oare și al lui curge pe verticală?

Își înghițea mâhnirea plutind dar sarea transpirației îi permitea să plutească. Oare ce metaforă o fi aceasta?

Își inhala fericirea precum fumul unei țigări jumătate stinse. O aprofunda. Si Ea, de altfel, o aprofundează. În cazul ei, fericirea era o căzătură a sufletului, o mărginire a iubirii, un instinct ce nu trăda. N-am de unde să știu ce înseamnă pentru El fericirea dar știu că fericirea lui este orice amintire o cuprinde.

Vocile lor se aseamănă; la fel de degajate, extremiste, pline de trăiri. “Iartă-mi expresia”, zise ea.

Mi-am imaginat peisajul dulce și în același timp, amar, al adevărului, al jurămintelor, al iertării, al unui lac calm, al tăcerii.

Se auzea liniștea copleșitoare. Ea surâde cu mândrie la prima mișcare a firului. El o privește uitându-se înainte, spre lac.

Domnilor, nu mai așteptați explicații. O privește ca pe o umbră a sa. Îi cunoaște trăsăturile precum și le cunoaște pe ale lui.

Nu sare în sus de fericire nici la a doua întindere a firului. Își așteaptă momentul. Răbdarea este un dar chinuitor. Firul se strânge și o trage în jos. Este o întreagă artă în a prinde prada perfectă.

Iarăși îi copleșește liniștea amortitoare. Îl vad cum își destinde chipul și îi bate un apropo. Peștele se sperie de râsul ei colorat dar neputincios și perturbat, mușcă.

El comentează ceva cu haz și mândrie. O glumă auzită prin colivii de vrăbii.

“Tată, aruncă-mi momeala aia”, zise Ea.

Cine este Ea?

Tu o cunoști.

Cine este El?

Un alt soi de Bukowski.